• tudork tudork

    Quick link: #post441

     

    Povestea despre cum m-am casatorit cu Danny intr-o judecatorie din Manhattan in iulie anul trecut, cu fiul nostru Kevin alaturi, a inceput acum 12 ani intr-o statie de metrou intunecata si umeda.

    Danny ma suna foarte agitat si imi striga in receptor: “Am gasit un bebelus! Am sunat la 911 dar nu cred ca m-au crezut. Nu vine nimeni! Nu pot pleca de-aici. Hai repede pana aici si agata o masina de politie pe drum sau ceva de genul asta.” Danny e un tip foarte calm de genul lui, asa ca, odata ce i-am simtit inima batand prin telefon, mi-am dat seama ca trebuie sa ma pun urgent in miscare.  Cand am ajuns la iesirea de pe Eighth Avenue, Danny ma astepta. Bebelusul, care fusese lasat pe jos intr-un colt, in spatele usilor rotative, avea pielea de culoare maro deschis, probabil in varsta de vreo zi si infasurat intr-un hanorac mare si negru.

    In saptamanile urmatoare, dupa ce tribunalul familiei a preluat custodia lui Baby Ace (cum fusese poreclit), Danny a povestit patania de mai multe ori, pana cand toata lumea stia de ea, de parca era vreo legenda  urbana. Dar atunci habar nu aveam si nu ne puteam imagina ca Danny nu gasise doar un nou-nascut abandonat; de fapt, il gasise pe fiul nostru.

    Dupa trei luni, Danny s-a infatisat la tribunalul pentru familii ca sa depuna marturie despre gasirea copilului. Dintr-o data, judecatoarea a intrebat: “Te-ar interesa sa il adopti?” Intrebarea a parut sa ii socheze pe toti din sala in afara de Danny, care a raspuns “Da”.  A adaugat: “dar stiu ca nu o sa fie usor”. “Ma rog, poate fi” l-a linistit judecatoarea, apoi s-a apucat sa dicteze rapid inceperea procedurilor care il faceau pe el (si pe mine, deci) viitor parinte.  

    Prima mea reactie, cand am aflat stirea, a fost ceva de genul: “Ai innebunit de tot? Cum ai putut sa fii de acord fara sa ma intrebi?” Eram impreuna de trei ani dar nu discutaseram despre adoptii sau copii. De ce-am fi facut-o? Viata noastra nu se potrivea cu cresterea unui copil. Eu eram un dramaturg aspirant care lucra ca editor cu jumatate de norma si Danny era un asistent social foarte respectat si foarte prost platit.

    Aveam un coleg de apartament care dormea in spatele unui paravan in sufragerie ca sa ne mai ajute cu chiria. Si chiar daca circumstantele financiare ar fi fost diferite, stiam cate greutati le asteapta pe cuplurile gay cand e vorba de adoptie. In plus, daca Danny e rabdator si generos, eu nu ma pot lauda cu asta. Habar nu aveam sa schimb un scutec, ca sa nu mai vorbim despre a creste un copil.

    Dar la usa ne batea soarta, si avea un bebelus de dat. Cum puteam sa nu deschidem usa? Pana la urma, dupa ce am obosit sa ma mai tem, m-am pregatit mental sa fiu parinte.

    Un asistent social ne-a aranjat intalnirea cu bebelusul acasa la asistentul parental, pe la inceputul lui decembrie. Danny a luat bebelusul fragil in brate la inceput, apoi mi l-a pus mie in brate. Ca sa ma protejez de o viitoare durere, m-am convins inainte ca nu ma voi atasa de copil. Nu aveam incredere in sistem si stiam ca vor fi obstacole. Dar, cu bebelusul privindu-ma in ochi, cu toata nevinovatia si speranta pe care o reprezenta privirea aceasta, si eu, ca si Danny, am cedat complet.

    Asistentul social ne-a spus ca procesul, care include ancheta sociala si cursuri pentru parinti, poate dura pana la 9 luni. Vom avea timp sa ne rearanjam viata si casa pentru sosirea copilului. Cu toate astea, dupa abia o saptamana, la urmatoarea infatisare, judecatoarea ne-a intrebat: “Nu vreti sa il luati de sarbatori?” Ce sarbatori? Poate Pastele? Nu cred ca se referea la Craciun, de care ne desparteau doar cateva zile.

    Si totusi, inca odata, dar de data asta amandoi, am spus da. Judecatoarea a zambit si a transferat custodia temporara. Perioada noastra de 9 luni de pregatiri amanuntite s-a ingustat foarte repede la 36 de ore. Aveam sa primim un bebelus de Craciun.

    Am petrecut anul urmator in calitatea de asistenti parentali, in timp ce asistentul social ne verifica. Ne gandeam tot timpul la judecatoare. Stia ca Danny e asistent social si el si probabil s-a gandit ca o sa fie un parinte bun? L-ar mai fi intrebat daca vrea sa adopte daca stia ca Danny e gay si are partener? La infatisarea finala, dupa ce a semnat documentul oficial de adoptie, m-am ridicat si am intrebat “Doamna presedinta, ne-am tot intrebat de ce l-ati intrebat pe Danny daca e interesat de adoptia copilului?“ “Pur si simplu am avut o inspiratie”, a raspuns. “Am gresit cumva?” Si cu asta s-a ridicat, ne-a felicitat si a parasit sala.

    Si asa am plecat si noi din sala aceea, iar mai apoi Baby ACE a devenit Kevin, si a crescut. In anul 2011, Statul New York ne-a permis mie si lui Danny sa ne casatorim in mod legal.

    “De ce nu o rogi pe judecatoarea care a facut adoptia sa va cunune, pe tine si pe tata?” mi-a sugerat Kevin intr-o dimineata cand il duceam la scoala.

    “Ah, bune idee,” i-am zis. “Vrei sa o cunosti?”

    “Pai da. Crezi ca o sa isi aminteasca de mine?”

    “Putem afla intr-un singur fel.”

    Dupa ce l-am lasat pe Kevin la scoala, am scris o scrisoare si am trimis-o la adresa generica de email pentru judecatoria pentru familii din Manhattan. Dupa doar cateva ore, ne-a sunat un grefier care ne-a spus ca, desigur, judecatoarea isi aminteste de noi si ca ar fi onorata sa ne oficieze cununia. Trebuia doar sa ne alegem data si ora.

    Cand am intrat iar in sala, prima oara dupa 10 ani, ma gandeam ca judecatoarea o sa fie destul de preocupata de intalnirea fata in fata cu rezultatul unei decizii de plasament pe care o luase – ce s-ar intampla daca Kevin nu e fericit si si-ar fi dorit alti parinti? Si Kevin avea emotii. Cand era mai mic, Danny si cu mine i-am facut o carte de povesti care ii explica cum se formase familia noastra si care includea un desen cu judecatoarea cu ciocanul in mana. Personajul asta urma sa devina real in cateva momente. Daca nu ii convenea felul cum se desfasura povestea noastra?

    Kevin i-a intins mana, dar judecatoarea i-a spus: “Pot sa te imbratisez?” Mai apoi, l-a intrebat despre scoala, ce hobbiuri are, cum sunt prietenii lui si i-a spus ca e incantata sa il revada impreuna cu tatii lui.

    Cand ne-am amintit de scopul vizitei noastre acolo, si am inceput sa ne spunem juramintele, ma gandeam si la circumstantele putin plauzibile care ne condusesera pe toti pana la momentul de fata. Era neobisnuit sa fim acolo, doi barbati, cu un fiu pe care nu il asteptaseram niciodata, cununati de o femeie care, practic, ne-a schimbat viata mai mult decat si-ar putea imagina vreodata. Si totusi, iata-ne acolo, dupa o descoperire intamplatoare la metro si o inspiratie de moment a unei judecatoare.

     Text preluat si tradus de pe  http://opinionator.blogs.nytimes.com/2013/02/28/we-found-our-son-in-the-subway/?smid=fb-share

  • Quick link: #post442

     

    ce frumossssssssssssssssssssss   :* :*

Aboneaza-te la newsletterul sectiunii Grup de Discutii!


Daca ai descoperit o sectiune din site care nu se comporta cum trebuie sau ai o situatie care nu iti convine, aici e locul ideal pentru a ne lasa un mesaj. Incearca sa fi cat mai obiectiv si vom gasi impreuna o solutie.